Publicarea raportului a provocat un adevărat șoc politic în Franța.
Stânga și o parte a centrului au denunțat un proiect de slăbire a independenței media; o tentativă de pregătire ideologică a privatizării; o ofensivă culturală inspirată de războaiele culturale americane. (Le Guardian)
Mai mulți deputați socialiști și ecologiști au calificat metodele comisiei drept, în special virulența unor «interogatorii» ale raportorului drept „maccarthyste”; activitatea Comisiei drept „tribunal politic” și orientarea acestui spre un „spectacol mediatic”. (Le Guardian)
De partea cealaltă, susținătorii raportului afirmă că serviciul public a devenit autoreferențial; pluralismul real nu mai funcționează; anumite elite mediatice confundă neutralitatea cu propria hegemonie culturală; controlul utilizării banului public este legitim. (LCP-Assemblée nationale)
Marine Le Pen, fostă candidată la preledinția Republcii Franceze, deputată din partea partidului Rassemblement Nationale ( Adunarea Națională) a salutat raportul, apreciind că acesta „a făcut lumină” asupra degradării audiovizualului public francez. (Le Guardian)
În schimb, conducerea France Télévisions a denunțat „o lectură ideologică a serviciului public”; „un proiect de slăbire istorică a audiovizualului francez”. (Le Guardian)
Presa franceză: între demonizare și fascinație
Ecoul mediatic a fost extraordinar. Dezbaterile din Comisie, transmise în direct, ai produs milioane de vizualizări pe rețele sociale; mii de articole; o mediatizare fără precedent pentru o comisie parlamentară franceză.
O parte importantă a presei culturale și «progresiste« a descris raportul ca „un proiect de dezmembrare”; „un atac împotriva independenței media”; „o revenire la logica ORTF” ( instituție centralizată și puternic controlată de stat care a fucnționat după 1945). (Télérama)
În schimb, presa conservatoare și suveranistă a prezentat raportul drept un act de transparență; o denunțare a privilegiilor; o critică legitimă a unui sistem închis și autoreferențial. (LCP-Assemblée nationale)
Interesant este că însăși prefața președintelui comisiei, Jérémie Patrier-Leitus, devine una dintre cele mai severe critici ale transformării anchetei în „democrație spectacol”.
El denunță hiper-mediatizarea; instrumentalizarea emoției; logica rețelelor sociale; transformarea parlamentarului în performer mediatic; degradarea deliberării democratice.
Paradoxal, raportul devine astfel «autobiografic» : el critică exact mecanismele pe care propria sa mediatizare le-a produs.
Dincolo de etichete: ce spune cu adevărat acest raport?
Reducerea documentului la o simplă ofensivă ideologică ar fi superficială. Raportul conține exagerări, generalizări, accente polemice, interpretări discutabile.
Dar el exprimă și probleme reale criza de încredere în media; uniformizarea sociologică a elitelor culturale; opacitatea rețelelor de producție; hipertrofia administrativă; dificultatea legitimării serviciului public în era digitală.
Adevărata miză nu este doar televiziunea publică.
Miza este: cine produce legitimitatea culturală într-o societate fragmentată și neîncrezătoare față de propriile instituții.
În Franța contemporană — dar și în mare parte din Occident — spațiul mediatic dominant funcționează pe baza unor ierarhii simbolice relativ stabile. Acestea nu sunt neapărat rezultatul unui ordin centralizat, ci al convergenței mediilor sociale; formării universitare; normelor profesionale; presiunilor morale; culturii instituționale; și logicii platformelor digitale.
Cunosc din interior această lume a spațiului mediatic. Am urmat cursurile câtorva din centrele de formare ale ziariștilor, în perioada dintre 1987 și 1992, în căutarea unei reorientări profesionale active și eficiente, după ce ajunsesem în Franța (octombrie 1987) și, în urma unor evenimente familiale traumatice mă aflam fără locuință, cu două fiice adolescente cărora trebuia să le asigur acoperiș, subzistența și școlarizaream fără să am o slujbă legată de competențele mele anterioare. Orientarea dominantă a mediului formativ era de stânga. O stângă post soixanhuitardă (1968), adică marcată de teorii marxizante iluzorii, reziduale, dominată de o tendință spre îmburghezirea rapidă prin abandonarea oportunistă a egalitarismului sau revoluționarismului teoretic, construind rețele de solidaritate și ascensiune. Acești ziariști sunt aceia care s-au lansat rapid, după 1989, la construirea unor centre de formațiuni în ziaristică pentru tineretul din Estul Euuropei, care se manifestase pe piața muncii în acest domeniu, în paginile puzderiei de ziare, din România sau din celelalte foste țări ale lagărului socialist, periodice adesea efemere care năpădiseră încă existentele chioşcuri de presă ale răposatei Difuzări a Presei. Vă mai amintiți cozile la ziare după 1989.?
Raportul francez asupra audiovizualului public sugerează tocmai existența acestor dezechilibre de legitimitate culturală.
Commentaires