https://arhiva-romanilor.blogspot.fr/2017/05/acad-profuniv-ion-aurel-pop-precizari.html
Precizări privind „războiul informațional” contemporan
La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare
(1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în
Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și
multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea
statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele
nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței
de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și
etnii. Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al
Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea
politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea
interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul
destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991.
Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care
fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris
(1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și
Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii
naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor,
sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor,
estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea
este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și
alții să fie nostalgici și triști. Vocile nemulțumite de
formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia
centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei
crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele
interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de
unitate românească sunt dublate de unele din exterior.
*
Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul
român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un
secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui
„departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai
ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate
modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în
Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de
Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un
organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de
autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici,
istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de
substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să
elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele
de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la
„pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din
teritoriu și din populație”. Cel puțin acestea sunt expresiile
discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși
aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE,
și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei
Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de
inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!
Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng
Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de
românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei
naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite
autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și
„balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că,
scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru
naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa
de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru
cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a
umbrelor trecutului.
Pe fondul ideii
că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări
distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine,
se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a
„inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate
politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu
ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe
care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de
istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile
etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează
astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără
istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile
teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de
istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre
realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri,
actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou,
intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare
diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor;
numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara;
particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca;
imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este
vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre
aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de
Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența
unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și
de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram
Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca
ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai
rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).
Unele dintre
aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în
străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i
așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor
europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu
priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până
la arhitectură și medicină etc. Denigrarea istoriei și vieții
românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale
esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească,
aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar,
de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără
schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”,
„puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o
istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a
rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O
altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect
trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români
au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist –
pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca
anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul
de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor
și ca națiune.
Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română,
era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în
legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri și să
ofere un exemplu de „eficiență” în tratarea chestiunii
secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficiența”
se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să
celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate
semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria și
chiar din România nu sunt și nu vor fi prietenești. Presa scrisă
și vorbită, unele televiziuni au preluat însă – așa cum se
întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat și i-au dat
o amploare și o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziția mea
nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenția asupra unor realități
care, netratate la timp și în mod înțelept, pot învenina și mai
mult raporturile româno-ungare.
Commentaires